În fiecare an, de ziua lui Hagi ne amintim de golul cu Columbia, de capodoperele lansate de la centrul terenului sub tricoul lui Real sau al Barcelonei, de câte şi mai câte.

Lui Hagi nu-i plac festivismele. A şi declarat că nu face cine ştie ce petrecere. Nu s-a hlizit pe hapylica lui Măruţă, n-a apărut la „Acces Direct”. A spus, simplu: „O să stau cu familia, şi aşa petrec tot mai puţin timp cu ai mei”.

„Ai mei”, adică soţia sa Marilena şi cei doi copii, Kira şi Ianis. Deşi e un pic „mişcată” partea a doua a enunţului, din moment ce Hagi a afirmat mai demult şi a repetat-o zilele astea că are de fapt, „vreo 300 de copii”, adică atâţi cîţi buchisesc fotbalul la Academia sa de la Constanţa. Sunt ceva ani de atunci. Eram la Istanbul şi se auzea marea cântând. Mircea Lucescu era mirat de ghinioanele care se tot ţineau de Gică. „Va reuşi până la urmă. E un tip care vorbeşte ore în şir fără să se plictisească şi îi captivează şi pe alţii”.

Sătul să tot stea la mâna vreunui başkan cu toane ori la cea a vreunui latifundiar cu poreclă, Hagi a luat-o de unul singur ca pe vremuri. Şi-a riscat averea şi a ridicat o şcoală de fotbal pe care două decenii de sport în tranziţie nu fuseseră în stare să o facă. Într-un interviu din „Gazeta Sporturilor”, Hagi nu vorbeşte doar de fotbal. Le zice despre „income” şi „feedback”, despre „cash flow” şi alţi termeni decupaţi din discursurile pretenţioase pe teme economice. Hagi aleargă după jucători, propune proiecte de redresare a fenomenului şi crede. În el, în noi, în alţii.

Luaţi cu războiul în care au fost târâţi fotbalişti de talia lui Iordănescu şi Dinu, cărora li s-a cântat imnul pe mari stadioane ale lumii mai des decât s-au auzit răcnetele lui Salam în casa familiei Reghe & Prodan, aproape am uitat că marţi a fost ziua lui Hagi. Nu-i nimic. A stat şi el cu familia.