Banul public (intern şi european) ar trebui să fie oxigenul cu care muşchiul economic, privat şi flămând, ar trebui să se alimenteze pentru a ne transporta către viitor. Politica este cea care controlează aceşti bani, şi cheia ieşirii din criză este la politcieni, nu în altă parte.

Ne paşte stagnarea, ne paşte demoralizarea, şi cheia fericirii stă în mâna unor politicieni a căror medie de neştiinţă, netrebnicie, incultură, lipsă de Dumezeu, este mare, foarte mare. Dacă vom pierde următorii patru ani, România nu va mai putea niciodată, dar niciodată, să recupereze decalajul faţă de media prosperităţii economice din Uniunea Europeană. Sigur, cu excepţia unei nivelări brutale de tip război sau cataclism natural de nivel planetar. Numai că atunci nu va mai conta foarte mult.

Ecuaţia noastră e simplă şi complicată în același timp. Această putere politică, instalată foarte confortabil şi foarte puţin tentată să se joace de-a kamikaze în numele unui bine mai mare, trebuie obligată, forţată, terorizată să pună banul public (intern şi european) în slujba firmelor private care să producă bunuri şi servicii, din ce în ce mai bune şi mai performante, şi să dea oamenilor servicii şi salarii, iar patronilor, profituri (pe care în parte să le reinvestească, desigur).

În politică nu se poate fără lideri. Ne trebuie unul la putere şi doi sau trei (ca să avem de unde alege finalistul) în opoziţie. Ca să reuşească în barajul care ne menţine în plutonul european, Victor Ponta are nevoie de intenţii bune, curaj şi perseverenţă. Perseverenţă are sigur, curaj s-o găsi, cred, nu sunt însă deloc convins de intenţiile sale. Prin urmare, Victor Ponta trebuie obligat, forţat, terorizat să pună banul public (intern şi european, mă repet) la treabă, în slujba angajaţilor şi a patronilor. O soluţie este să luptăm pentru ca presiunea externă, europeană şi a