(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013) Scepticii sînt din ce în ce mai rari, iar suspicioşii nu au argumente. Dacă în deceniul final al secolului trecut se auzeau voci puternice care să acuze noua lume digitală de toate păcatele barbariei şi antiumanismului, astăzi asistăm la o pace digitală perpetuă. Acordul a fost atins: nu ne mai putem întoarce din drum înapoi în materialitatea imperfectă a lumii analogice. Dar nimeni nu stă să indexeze ce a adus cu ea această schimbare de suport material, de ritm şi de viteză, de atitudine. De obicei se avansează critici greu de susţinut: Internetul va schimba radical creierul uman, roboţii ne vor lua locurile de muncă, cărţile dispar şi, odată cu ele, cunoaşterea. Lumea digitală are un preţ pe care îl plătim altfel. Şi cînd zic preţ, mă gîndesc mai ales la aspectul economic. Cel mai mare preţ este cel al informatizării şi digitalizării. Cum informatizarea nu se face de la sine, statele invită firme specializate să o facă. Şi nu oricum, ci pe bani mulţi, uneori foarte greu de justificat. Oriunde în lume sînt cîteva companii care aduc "lumina informaţională" în vieţile, casele şi lumea socială a indivizilor. De obicei sînt cam aceleaşi, parţial rezultat al globalizării, parţial al faptului că tipul de cunoaştere de care au nevoie e uşor de monopolizat sau de ţinut într-un joc oligopolic. Statul român lucrează cu aceleaşi firme din anii 1990 - ele ştiu să facă baze de date, sisteme integrate de guvernare electronică, mecanisme de supraveghere, platforme pentru educaţie, ştiu tot. Aceleaşi firme trebuie să-i alfabetizeze pe cetăţenii patriei pentru a fi pregătiţi în faţa viitorului. Şi o fac întotdeauna fixate în trecut şi cu tehnologii depăşite - pentru că lumea digitală nu-i aşteaptă pe imigranţi, ci merge în ritmul nativilor, adică tinerii care rîd de adulţii incapabili să-şi facă un cont de Facebook. Alianţa di