- despre nebănuitele aventuri ale impozitului agricol -

„O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului“, zice Jupuitu în romanul lui Marin Preda, înainte să se apuce să confişte ceaunele şi velinţele. Impozitul plătit de ţărani era atunci principala sursă de venit a statului român. Logic, dacă ne gîndim că 80% din populaţie trăia la sate. De altfel, există un grafic în teoriile dezvoltării care arată cum statele trec de la impozitarea la subvenţionarea agriculturii, pe măsură ce se dezvoltă (Gigel, 1997, Paraschiv, 1932 – glumesc, nu există astfel de autori care să fi scris despre subiect, dar dacă voiam să mă dau deştept, i-aş fi căutat pe cei reali în bibliotecă). Ce înseamnă asta? E simplu: cîtă vreme populaţia rurală este predominantă, ea constituie talpa ţării, statul trăieşte pe spatele agriculturii. Apoi se întîmplă industrializarea şi urbanizarea. Populaţia se mută la oraş într-o generaţie sau două. Industria, serviciile şi comerţul devin dominante. Agricultura devine marginală în PIB, şi doar procente mici din populaţie mai lucrează în domeniu.

Cum statul naţional industrial modern nu vrea să depindă de importul de mîncare, subvenţionează producţia de porumb (SUA), grîu (Franţa) sau orez (Japonia), apoi întreaga agricultură. Nu e o coincidenţă că cele trei ţări au făcut cam în acelaşi timp acest pas. Cîndva, în anii 1920, Franţa, SUA şi Japonia au trecut de la a lua bani de la ţărani la a le oferi bani sub formă de subvenţii.

DE ACELASI AUTOR Cum e viaţa în marxismul corect implementat Să pîrjolim pămînturile prin noi înşine! Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti Unde duc eu mîna cînd aud de companii româneşti? UE a venit cu o politică agricolă comună, care a extins modelul francez la toată Europa: avem puţin ţărani, deci îi protejăm şi îi subvenţionăm. Acum, ce ne facem cu România? Care