Un sepepist se ia de un nene care-şi lăsase bicicleta în faţa guvernului: „Bă, n-o poţi lăsa aici, că pe-aici trec miniştrii!” La care ăsta-i răspunde: „Nu te teme, am legat-o bine!” Cam asta-i percepţia românilor de rând în raport cu instituţia amintită, aşa că nu prea le-a păsat că patru miniştri-s pe dric, iar alţii doi au ieşit la încălzire, concluzia fiind că premierul poate să bage-n guvern securişti şi julitori până face febră musculară la pix. În conjunctura asta, pe cine să mai intereseze esenţialul, adică nemuritorii? Ăia, oamenii discreţilor sau ai demolatorilor de ţară, mai tari ca miniştrii, care sunt încoţopeniţi în fotoliile de şefi prin ministre încă din Cretacic, de-a ajuns mumia lui Tutankhamon pistol cu apă pe lângă ei!

Chiar dacă-i evident că premierul este adept al profundei filozofii dăbuleniene, ce a dat chiar şi preşedinţi (e-adevărat, de-o noapte…), din care rezultă şi că miniştri sunt ca lubeniţele, adică trebuie sa încerci cincizeci până dai de unul bun, o întrebare tot ne înghionteşte discret în cerebel…

Ce mecanisme oribile împing mereu penali şi şnapani în echipa guvernamentală? Evident, niciun premier nu ar vrea să se producă în public cu asemenea poziţii indecente politic, dar se pare că acolo funcţionează indicaţiile mamei-vierme: „Cine nu papă bătăturică, nu primeşte ochişor”! Iar cei ce încearcă mereu marea cu degetul, probabil, sunt tot cei care au distrus industria, au îndatorat ţara şi au jefuit banii europeni. Problemele lor sunt controlul puterii, blocarea tentativelor de a-i trage la răspundere şi ciugulirea bugetului şi a fondurilor externe, iar de aici s-a ajuns la situaţii chixo-comice: enoriaşii de la Mănăstirea Secu, acum moguli, se acuză, prin oamenii lor, unii pe alţii, de comunism, dar ei sunt cei mai bogaţi capitalişti, justiţia e monitorizată de UE din cauză că e maro, dar cei care se iau de ea sunt hu