Cu generosul ajutor al profesorului Tiberiu Ţiganu, continuăm periplul nostru în istoria „drumului Golgotei” parcurs de fotbaliştii de legendă ai ITA-ei către o aură de glorie, spre bucuria arădenilor, dar şi a baronului Francisc Neuman, cel care a investit încredere, bani şi multă dăruire în destinele echipei alb-roşii.
Am vorbit, în episodul precedent, despre întâlnirea de acasă cu Unirea Tricolor. Gruparea bucureşteană o formase reputatul antrenor Fane Cîrjan şi o condusese ani buni, lansând în fotbalul românesc vedere ca Sony Niculescu, Simionescu sau, mai ales, Titus Ozon. Dar la ora desfăşurării meciului cu ITA, fostul antrenor se afla la apocalipticul canal Dunăre – Marea Neagră, unde ispăşea pentru vina de a fi fost „mult prea român”, fitilul comunist începea să facă noi victime în sport. După această scurtă revenire, ajungem pe 7 martie 1948, etapa XX, ITA juca în deplasare cu AS Armata Bucureşti pe un stadion ANEF (Republicii) ce adunase peste 22,000 de spectatori.
Pe teren, cu gândul de a subjuga publicul
Deznodământul a reprezentat moment de vârf care nu s-a mai repetat în duelul fotbalistic dintre arădeni şi echipa militară, palmaresul incluzând aici şi denumirile ulterioare ale celor două tabere, adică Flamura Roşie şi UTA respectiv CCA şi Steaua. Comentariile din presa centrală dar şi din presa arădeană nu au putut fi decât elogioase. Săptămânalul arădean de limbă maghiară A Jövö Sport, cu semnatarul din păcate rămas anonim, sublinia pe prima pagină cu litere mari (la propriu şi la figurat) cum că „Într-un meci de un nivel spectaculos, fotbaliştii de la ITA şi-au înfrânt adversarii cu scorul de 6-1.
Dar să urmărim împreună secvenţe reconstituite din presa vremii. ITA începuse cu multă dezinvoltură, încredere, motivată de jocul destul de modest pe care-l făcuse în etapa anterioară cu Unirea Tricolor.
