Mulţi ani am privit cu oarecare neînţelegere şi cu mare mirare către expresia prinsă în rugăciunile ortodoxe: ”Eu, păcătosul”! Până şi sfinţii îşi spuneau ”păcătoşi”. În filmul ”Ostrov”, un film extraordinar, pe care vi-l recomand cu toată căldura dacă nu l-aţi văzut, personajul principal, care duce o viaţă de sfânt, spune continuu Rugăciunea inimii. ”Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”! Acest ”păcătos”, pe care nu-l vedem real în noi atunci când suntem puţin adormiţi în împovărătoarea realitate omenească, se iveşte şi se arată tot mai clar, tot mai viu şi mai puternic pe măsură ce păcătuim mai puţin ca oameni. Pe măsură ce devenim mai conştienţi şi mai luminaţi de frumuseţea iubirii divine, pe măsură ce Egoul nostru se smereşte, iar omul din noi îi lasă loc lui Hristos mai mult decât Egoului, ”vinovăţia” apare ca o stare omenească, din care nu putem ieşi fără încredere, fără credinţă şi fără a ne dărui în totalitate lui Hristos.

Paradoxul e evident:  pe măsură ce noi, ca oameni, ne îmbunătăţim, pe măsură ce renunţăm la deliciile grosiere pe care ni le dau simţurile, plăcerile obişnuite, sexualitatea, minciuna, înşelătoria, goana după bani sau după multe alte surse de fericire omenească, se poate să resimţim unda năvalnică şi de neînvins a unei stări de nefericire, a unei negativităţi interioare, care ne spune continuu ”eşti vinovat”! Se poate ca tu să nu înţelegei de ce eşti vinovat de vreme ce ai renunţat la omul vechi, la lăcomie, la mândrie, la judecată, la dezlănţuirea furioasă a omului din tine. Se poate să fi făcut zeci, sute şi mii de fapte bune, să fi dăruit enorm, să fi ajutat oamenii şi totuşi, să te zbaţi într-o disperată nefericire, într-o deziluzie, într-o umbră imensă în care ”păcătosul” din tine îţi şopteşte că eşti, încă, vinovat. Se poate ca degetele acuzatoare ale lumii să se îndrepte ameninţătoar