Aseară am pornit televizorul şi l-am închis. Problemă mare cu maghiarimea. Abordări de largă respiraţie cu “ei” şi “noi”, cu ţara cucerită, cu ce i-am mai dezmierdat noi şi ce mult nu ne iubesc ei. Din reacţii politice, oficiale, ziaristice încep să înţeleg un lucru. Că problema e aceea cu “statul în genunchi”.
În ultimul an, mesajul anti-austeritate şi anti-privatizare a fost tradus de noua putere într-o politică de “neatîrnare”. E mai comod aşa, avantajul fiind că mai anesteziem pulimea după plata facturilor.
Sînt şi comentatori care traduc totul prea rapid în “România-colonie”. Cu alte cuvinte, ai spus că “am stat în genunchi în faţa FMI” şi gata, ai rezolvat problema. Avem chef să mergem mai departe cu raţionamentul? Poziţia nu contează, FMI ne-a fost necesar, nu am stabilit o relaţie corectă cu ei, ok, nu stăm aici să analizăm a cui e vină. E prea complicat. Demascarea politicilor neoliberale ar trebui totuşi să meargă mînă în mînă cu un plus de luciditate. Dacă rezultatul va fi apărarea ţării cu pieptul sărac şi gol, şi cu ceva floricele etice aşezate pe mormîntul social, atunci totul a fost geaba. Protestul trebuie regîndit, mesajul trebuie să recîştige forţă critică şi să se smulgă din zona comodă puterii.
2012 a împărţit vorbele goale şi nocive în două: proeuropeni care cred că România trebuie distrusă şi apoi făcută la loc pentru că oricum e hoaţă, leneşţă şi primitivă şi cei care cred că şansa României stă în recuperarea tăbliţelor (sau să zic “tabletelor”) dacice.
Efectul: am stat prea mult în genunchi în faţa Troicăi, deci ce-ar fi să ne răţoim la concetăţenii noştri din Harcov. Iar la cîţiva români verzi apucaţi găsim întotdeauna nişte maghiari verzi apucaţi. Credeam că se pot izola chestiile astea pe stadion. Dar deja văd un ministru de interne (Stroe) spunînd că toate efectivele sînt pregătite. Să mori de rîs.
Daravera a