În ultimii 23 de ani, trecuţi de la Revoluţia din Decembrie 1989, problema raporturilor româno-maghiare a fost dezbătută în special în plan politic, cu o retorică al cărei ton a variat de la toleranţă la naţionalism şi chiar şovinism de ambele părţi. Nici procesul de predare –învăţare a istoriei românilor nu a neglijat acest aspect.

Celor care susţin că nu se face politică în şcoală le putem răspunde că Aristotel a definit politica drept ştiinţa cetăţii, a creării conştiinţei apartenenţei la un popor, la o patrie, iar predarea istoriei urmăreşte exact acest obiectiv, al formării la tineri a sentimentului patriotic şi a stimulării spiritului naţional.

Făcând o radiografie a evoluţiilor istorice a ultimelor două decenii, se constată o evoluţie după cum urmează: Perioada 1990-1999 – perioada fundamentării democraţiei în România, când subiectul relaţiilor româno-maghiare a cunoscut momente de încordare (evenimentele de la Târgu-Mureş), în special după intrarea Ungariei în NATO, înaintea României, în condiţiile în care comunitatea maghiară a fost reprezentată prin UDMR la guvernare (1996-2000) a militat pentru autonomie, având sprijinul Ungariei (emiterea legitimaţiilor de maghiar, dezvelirea monumentului de la Arad, al celor 13 generali maghiari, acuzaţi de crime grave împotriva românilor). Perioada 2000-2007 – perioada consolidării prestigiului internaţional al României, care a fost invitată în 2003, la summit-ul de la Praga să adere la NATO. Retorica extremistă s-a diminuat din ambele părţi, prin eşecul PRM de a intra în Parlamentul României în 2004 şi prin desprinderea unor radicali din UDMR, după ce Ungaria a aderat la Uniunea Europeană în 2004 Perioada 2007-2012 – aderarea României la Uniunea Europeană şi efectele acesteia asupra evoluţiei politico-economice a statului român.

Acesta este cadrul politic în care subiectul pătrunderii ungurilor în Tra