Cărţile pe care ne sprijinim sunt tot mai obosite, au marginile rupte şi însemnări vechi, de decenii deja.

Dacă am început şcoala în toamna anului 1989, întâmplarea aceasta trebuie că a avut loc cu cinci anotimpuri mai devreme, pe la sfârşitul verii. Uneori se deschide o uşă, alteori se spune o frază anume - fiecare cu uşile şi frazele lui. Nu e adevărat că la cinci ani nu vrei să fugi, poţi, chiar şi la cinci ani, să ai clare toate resorturile evadării. Şi atunci, la sfârşitul acelei veri, am vrut să intru într-o carte. Da, să deschid o carte la întâmplare, să dau câteva pagini şi să ma aşez acolo, un cuvânt ca altele. Am vrut să ajung un cuvânt într-o carte, dar n-am ajuns, căci arhitectul vieţii şi-a pierdut demult copilăria.

Trec anii şi trebuie să te agăţi de ceva, fiecare se agaţă de ceva. Mă agăţ de cărţi. Ştiu ce carte citeam când m-am îndrăgostit prima dată (Cioran), când am urcat prima dată într-un avion (Makine), ba chiar şi când am trecut prima dată Ecuatorul (Balzac!). Ştiu ce cărţi erau pe noptieră când am aşteptat pentru prima dată dimineaţa cu frică, să văd dacă mama mai trăieşte. Cei mai mulţi oameni mor între ora 4 şi ora 5, dimineaţa. Acesta este singurul adevăr incontestabil: nimic nu te pregăteşte pentru moartea mamei tale. Pe noptieră erau: Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu şi om, J.D. Salinger, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare, Cormac McCarthy, Drumul şi Norman Manea, Întoarcerea huliganului (din care îmi amintesc bine surpriza autorului în faţa vieţii de după moarte) şi o foaie pe care eu scrisesem cu creionul acest citat din Mihail Sebastian: „N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere”. Şi mai era Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Jurnalul fericirii! Hazardul care face cărţile e destul de cinic. Viaţa trece, mama a trăit, cărţile pe care ne sprijinim sunt tot mai