„Pe Repedea pierdută-n ceață /din salba iernii se zăresc / câțiva bănuți, ce se topesc / sub razele de dimineață. / Înspre Copou încet mă sui / călcând noroiul Sărăriei;/ măturătorii Primăriei / transportă iarna la Bahlui...”

Că nu e om să nu fi scris o poezie! Iarnă ieșeană marca Aurel Leon, cel care a reprezentat trăsătura de unire între două vârste ale gazetărieiși de la moartea căruia – rușine să ne fie! – a trecut de multișor nesărbătorit secol ce obliga la comemorare. În redacția „Cronicii vechi” am tot plănuit să-i dedicăm o pagină, dar ne-am luat cu una, cu alta, și n-a adus veacul ce-a adus momentul. Adică, uitarea. Format la şcoala gazetăriei ("Prutul", "Opinia") care azi publica ştirea, mâine, dezminţirea şi poimâine, dezminţirea dezminţirii, Leon a izbutit repede să-şi asume rigorile ziaristicii aflate sub semnul noii cenzuri, literalmente înspăimântată de spectrul informaţiei eronate ori al greşelii de tipar.

Preventiv, şi-a schimbat titlul rubricii din „Cronica” (de la "Inedite" la "Mai puţin cunoscute") şis-a apucat de... dezgropări. Aici era în largul lui! Doamne, câte văzuse, câte ştia! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Primul volum de amintiri ("Umbre") i l-am tipărit în 1970, la "Junimea", într-un tiraj relativ modest. De atunci, cu fiecare nou volum, cererea librarilor creştea semnificativ, motiv pentru care puţini sunt deţinătorii întregii serii. I-am reeditat șase volume într-unul singur (2008), dar, din păcate, în tiraj aproape confidențial: cititorul de azi pare prea puțin interesat de cele ce s-au petrecut în urbea Iașilor odată și odată. Și, conform zicerii unui „clasic”, nici nu știe ce pierde! Leon poseda marea ştiinţă de a specula amănuntul caracterologic şi a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schiţarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzaţia că-i cunoşteai