Oameni de cultură, politologi şi lideri de opinie din Ungaria au propagat de-a lungul timpului, în ţară şi în străinătate, ideea autonomiei maghiare în Transilvania. Reacţiile din ultimele zile nu reprezintă, aşadar, o surpriză, atitudinea Ungariei vizavi de acest subiect fiind cunoscută încă din timpul regimului Ceauşescu.
Béla Pomogàts scria în toamna lui 1997, în revista “The Hungarian Quarterly”, despre autonomia maghiară în Transilvania.
“Ideea autonomiei a devenit o parte organică din politica Ungariei în Transilvania. În 1918, Oszkàr Jàszi, ministru în Guvernul Kàroly, a definit statul maghiar ca pe un sistem de naţiuni autonome iar liderii Partidului Naţional Român cu care negocia au promis autonomie pentru maghiarii din Transilvania”, arăta el.
Noţiunea de autonomie, potrivit acestuia, s-a conturat chiar înainte de 1918, iar articolele din presă şi pamfletele politice de la începutul secolului XX exprimau această solicitare. Romancierul, arhitectul şi politicianul Kàroly Kos a făcut chiar un apel către maghiarii din Transilvania, în 1921. Într-un articol, el scria: “Ne-am trezit. Vrem să vedem clar. Vrem să înfruntăm Viaţa şi să avem o perspectivă clară asupra situaţiei. Vrem să ne cunoaştem. (…) Vă cer vouă românilor din Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş: treziţi-vă, deschideţi ochii şi priviţi în jur. Ajunge cu apatia! Avem un singur scop: autonomie pentru maghiari!”.
De asemenea, politica revizionistă a Ungariei a caracterizat inclusiv perioada interbelică.
După Al Doilea Război Mondial, ideea autonomiei Transilvaniei a revenit în forţă. Apoi, la mijlocul anilor ’80, a fost elaborat un plan de obţinere a autonomiei de către cei care contribuiau la revista Ellenpontok, editat de poetul Géza Szocs.
Partidele din România, mai scria Pomogàts în 1997, “sunt înclinate să extindă drepturile minorităţilor, efort
