Dilema e veche de numai nouă ani (din ianuarie 2004), dar exista, ca „săptămînal de tranziţie“ de unsprezece ani (din ianuarie 1993). Sărbătorim, aşadar, cu totul, douăzeci de ani de viaţă. Am rămas „de tranziţie“ şi poate că cititorul va fi doritor să aprofundeze, împreună cu noi, această sintagmă. Pentru demaraj, republic mai jos cîteva consideraţii pe care le-am scris în 2002, cînd publicaţia noastră îşi tipărea cel de-al 500-lea număr.
Încă de la început, am definit Dilema ca „săptămînal de tranziţie“. Asta nu înseamnă că ne-am gîndit vreo clipă la efemeritatea ei. Fără prea multă analiză şi fără prea multe calcule de conjunctură, am simţit cu toţii că întemeiem o publicaţie durabilă. Ceea ce presupune cîteva convingeri corelative, pe care aniversarea celor 500 de numere le confirmă:
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) 1. „Tranziţia“ nu e numai o unitate de timp; este o stare. Cînd, prin fire sau prin reflexiune, ţii în cumpănă opţiunile categorice se cheamă că adopţi, inevitabil, o stare de „tranziţie“ sufletească şi mentală, o precaută suspensie, al cărei alt nume este înţelepciunea. Înţelepciunea adevărată nu cultivă definitivul, nu se precipită spre termene iluzorii. E un discurs despre condiţia umană înţeleasă ca fenomen de tranziţie. Dilema a avut mereu, cu naturaleţe, aspectul unui săptămînal preocupat – dincolo de împrejurări, accidente şi patimi – de condiţia umană, adică de hazul cosmic al omului trecător şi al urmelor pe care le lasă în lume trecerea sa. Dilema supravieţuieşte, deci, oricărei „tranziţii“ istorice, întrucît are ca temă experienţa interioară a tranziţiei, contemplarea calmă a tuturor alternativelor.
2. „Tranziţia“ – ca disciplină interioară – e mai stabilă, şi mai igienică, decît schimbările exterioare. Guvernele
