Începutul oricărui an impune, invariabil, un bilanţ, iar anul 2012 a avut multe de oferit în acest sens: evenimentele dramatice din Orientul Mijlociu, schimbarea conducătorului în China şi dezbaterile la limită pe marginea bugetului în America. Toate au fost importante, chiar dacă nu totodeauna au atras atenţia publicului. Acest lucru este cu atât mai adevărat în ceea ce priveşte procesul dureros, încă în desfăşurare, de salvare a monedei euro.

Supravieţuirea monedei euro în 2012, chiar dacă printr-o minune, i-a pus pe gânduri pe scepticii care prevedeau ieşirea Greciei din zona euro şi prăbuşirea monedei unice până la sfârşitul verii. Într-adevăr, viitorul Uniunii Europene încă pare extrem de nesigur, mai ales din cauza nepotrivirii dintre retorică şi realitate.

În sfera realităţii, ultimul “mare” summit din Bruxelles a lăsat o prăpastie adâncă între Europa şi o uniune fiscală, după ce şefii mai multor state au golit de substanţă planul lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, dezvoltat de Comisia Europeană.

Fără îndoială, s-au făcut paşii corecţi şi pozitivi în vederea consolidării instituţionale, deşi suntem încă departe de ambiţiile unora. Crearea Mecanismului European de Stabilitate, stabilirea rolului de supervizor al Băncii Centrale Europene şi achiziţionarea de obligaţiuni suverane, în cursul anului trecut, s-au dovedit o uşurare pentru economia europeană, asaltată şi periferică. Mai mult, Europa este cu un pas mai aproape de o uniune bancară cu drepturi depline.

Marele obstacol în calea progreselor ulterioare o reprezintă faptul că au apărut două perspective concurente, care încearcă să explice funcţionarea economiei şi să stabilească o cale de urmat pe mai departe.

Unul dintre discursuri accentuează lipsurile structurale ale zonei euro şi vizează întărirea cadrului de lucru instituţional, pe când celălalt subli