Deschideam săptămîna trecută – e drept, mai curînd jocular – o discuţie asupra tensiunilor lingvistice mondiale, care, de altfel, ar trebui să fie foarte serioasă. Ne-am obişnuit cu toţii, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo-francez, deşi adevărata confruntare (de ordin mentalitar) se duce, în fond, între americanitate şi... restul lumii. Mult dezbătuta „globalizare“ reprezintă, în ultimă instanţă, limbajul (cultural) al Lumii Noi, transferat la scară planetară. Cred că discutarea raţiunilor istorice ale acestei situaţii ar fi un proces analitic extrem de complex, mergînd de la sondarea mecanismelor economice (şi a felului în care ele impun supremaţia politică) pînă la fluctuaţia „creşterilor“ şi „descreşterilor“ unei naţiuni date, de-a lungul istoriei. Cert rămîne faptul că franceza (în postură de civilizaţie, dar şi de limbă), alături de alte (numeroase) culturi, se află astăzi în umbra englezei (ca exponent al americanităţii), fără mari şanse de a-şi redresa poziţia în viitor (un sondaj recent, făcut printre europeni, arată că 60% dintre ei agreează ideea ca engleza să devină limbă oficială planetară, în condiţiile în care Uniunea Europeană – ai cărei cetăţeni, iată, se pronunţă majoritar, în acest fel – se vrea a fi o contrabalansare politico-economică la impactul nimicitor al Lumii Noi asupra... Vechiului Continent!).

DE ACELASI AUTOR Relaţii internaţionale Tradiţii strămoşeşti Aventuri la Mărcăuţi Dimensiunea nostalgică a delaţiunii Probabil că deplasarea centrului de greutate către franceză, în lupta culturală dusă actualmente cu engleza (şi nu spre spaniolă, de exemplu, care rămîne o limbă mai răspîndită decît franceza!), se naşte din prestigiul tradiţional al celei dintîi. Engleza însăşi a împrumutat, în vremurile de glorie ale francezei, multe cuvinte (rămase şi astăzi în vocabularu