Mătușa

Mă trimite mătușă-mea la doctorul ei de familie. Du-te, băiete, că nu mă mai țin picioarele. Patru ore de stat pitic, intră mama lui tata, nașul lui cartof prăjit, femei în halate, urgențe, salvări, copii în brațe cu bunici, chiar o pisică. Tac, sînt acolo sosie: sînt în locul lui mătușa. Tac, n-o pot face de rîs. Patru ore. Am citit inscripțiile din toaletă, pliante pentru hemoroizi, dinți, stomac balonat, diaree. Ba chiar vreo două firme funerare își prezentau ofertele temerare. Tac, tac. E mătușa, nu-s eu. Ea ar fi avut răbdare. Sînt cu musca pe căciulă. Mătușa trebuie să ia în persoană rețeta, nu să trimită un misit. Privesc în salonul de așteptare. Parcă ar fi servitori. Fiecare găsește o justificare intrărilor „peste rînd”. Primul venit a intrat al treilea. Al doilea venit, al cincilea. Al treilea, al optulea și astfel, după această aritmetică dereglată, am ajuns, din al zecelea, al douăzecișicincilea.

Doctorița

Mătușa vorbise cu asistenta. Asistenta cu doctorița. Intru, abia apuc să șoptesc, că intră încă două urgențe. Asistenta îmi scrie rețeta electronică. Incredibil! Cîtă dexteritate! În cinci minute abia reușește să scrie un medicament. Celelalte, cu un deget, clipocesc pe taste în sfert de oră. Mătușa mea e bolnavă de ani de zile de aceeași boală. Norocul meu și al ei. Urmează emiterea rețetei. Deși electronică, mi se dă un vraf de dovezi: copie după aprobarea de la minister, nu-ș’ ce comisie (asta mătușă-mea, neglijentă, uitase să mi-o dea, cîtă neglijență!) și un A4 ca o rețetă. Este electronică rețeta sau nu este? Ce-mi pasă mie? După patru ore de așteptare, ce-mi pasă?

Farmacia

Merg la Sensiblu. Nu merge, e greșit codul. Mă duc la alt Sensiblu: doctorița este nouă? Merg la 2Na. Sensibluii sînt niște corporatiști nenorociți, îi știu eu, n-au nimic, decît trend-uri și păreri. Farmacistele lor sînt agenți de vîn