Informaţiile venite ieri după şedinţa Consiliului de Administraţie al BNR descriu un an 2012 al supravieţuirii în economie şi un 2013 care nu vine nici el cu foarte mari speranţe.

2012 a consemnat o cvasi-stagnare economică, o inflaţie de aproape 5%, o scădere a exporturilor şi a producţiei industriale ca urmare a prelungirii crizei în zona Euro, investiţii străine la minime istorice, plus un sector agricol răpus de secetă. Dinspre BNR, 2013 se vede la fel: cvasi-stagnare economică, preţuri mai mari, incertitudine. Cel mai îngrijorător, BNR vorbeşte despre „menţinerea riscurilor şi incertitudinilor referitoare la evoluţiile mediului extern, în mod special cele asociate caracterului volatil al fluxurilor de capital”.

E deja general acceptat că efectul catastrofal al crizei economice pentru România ţine de scăderea potenţialului economic. Noi, ca să prindem din urmă ţările dezvoltare (gândiţi-vă că trebuie să facem un salt de la un PIB pe cap de locuitor de la 6-7.000 Euro la unul de 25.000), avem nevoie în fiecare an, pentru destui ani de acum încolo, de o creştere economică anuală de minim 3-4%. Or, criza a adus cu ea o reducere a potenţialului nostru economic la 1-2%. Cu astfel de creşterii, în fapt stagnări, dezvoltarea şi convergenţa cu Vestul sunt o ţintă îndepărtată pentru România.

Marea provocare a guvernanţilor şi a mediului de afaceri ţine de refacerea potenţialului nostru economic. Cum restartăm România, cum resetăm economia – acestea sunt marile întrebări care au nevoie de un efort susţinut de dialog la vârf.

Dincolo însă de alegerea unor zone economice în care să merite să investeşti mai mult, în ideea că ele vor constitui motorul unei creşteri accelerate, problema pe care o avem este sursa finanţării dezvoltării noastre. Acum nu doar că nu ne ştim care sunt direcţiile de creştere economică, dar şi dacă le-am şti, ar fi foarte greu