Emoţia este uriaşă. Deşi imaginile au un puternic impact emoţional, totuşi nu sunt din categoria şoc şi groază. Fără cuvinte, că filmul nu are sunet, un bărbos micuţ, dar incredibil de vânjos, ridică drugi uriaşi de piatră, îi aşază să îi vină mai bine la mână, mâna cu daltă sau, cine ar fi crezut pe vremea aceea, un flex de tăiat piatra. E chiar Brâncuşi, lesne de recunos-cut chiar şi în ritmul uşor rapid al imaginii filmate de demult. Din când în când apare un ecran negru cu explicaţii. Oaspeţii din studioul televiziunii se pricep la chestii de altă factură decât istoria artei, dar sunt invitaţi să se pronunţe şi asupra celor derulate pe ecran. Mai tânăr, unul dintre ei prinde din zbor faptul că imaginile au fost ridicate pe Youtube de cineva din Georgia şi amorsează şi mai rău situaţia. Simt că în curând Academia va anunţa că îl face membru de onoare pe georgianul care a descoperit aceste imagini şi ni le-a pus pe virtual şi nouă. Apar foşti şi actuali miniştri ai culturii române, ba chiar şi personajul cu prea mult timp liber care insistă să aducă rămăşiţele pământeşti ale lui Brâncuşi în România, la cererea unor aşa-zise rude, care i-au trans-format casa părintească în rămăşiţe ruinate. Oricum, Daniel Barbu este ministrul care îi ţine cel mai mult piept, în timp ce Mircea Diaconu, în scurtul lui mandat, nedrept scurtat şi căzut ne-apărat, adică nu l-a apărat nimeni, picase clar în eronatele mreje ale obsesiei repatrierii oaselor lui Brâncuşi, plângând soarta Marelui Meşter chiar la el acasă, în Hobiţa Gorjului.

Emoţia şi pornirile patriotarde, croşetate cu datul cu părerea, coboară ca un bulgăre pe panta înzăpezită, din ce în ce mai mare şi mai rapid, prea târziu ca să mai remarce cineva că filmul pus pe iutiub de georgian, american sau gruzin, este un DVD alcătuit şi scos de Centrul Pompidou în 2011. În tot acest timp şi, mai ales, în ziua în care unguri