Liderilor români le place să-i şicaneze pe maghiarii din secuime de câte ori au ocazia, pentru a le demonstra permanent că românii sunt stăpânii locului. Războiul steagurilor face parte din demonstraţiile de forţă ale românilor împotriva ungurilor din secuime.

În Franţa, la graniţa cu Elveţia este afişat la toate colţurile şi pe majoritatea porţilor o parte a blazonului istoric al regiunii Savoia, crucea albă pe fond roşu identică, de altfel, cu steagul ţării vecine. La cetatea medievală din Alba Iulia, construită de austrieci acum aproape 300 de ani şi refăcută după planurile generale aprobate la 18 aprilie 1714 chiar de printul Eugeniu de Savoia se dă săptămânal câte o “lovitură de stat”, atunci când se arborează steagul habsburgic al vechii cetăţi, dar şi drapelele regimentelor austriece de artilerie şi cavalerie. În multe oraşe transilvănene se păstrează, uneori chiar pe clădirile oficiale, vechile steme comunitare din perioada în care această provincie aparţinea Imperiului Austro-Ungar, dar nici aceste însemne şi nici ceremoniile reconstituite de istorici pentru a putea fi privite la Alba Iulia n-au deranjat sensibilităţile patriotice ale oficialilor români, care privesc cu mândire cum flutură tricolorul românesc lângă drapelul american la baza militară de la Kogălniceanu.

Afişarea Steagului Ţinutului Secuiesc este însă un pericol pentru români, fiindcă le pune sub semnul întrebării statutul de stăpâni ai ţării. Toate manualele de istorie tipărite după 1918 ne învaţă cât de răi sunt ungurii, câte nedreptăţi au suferit românii ardeleni în perioada în care capitala lor era la Budapesta, cât de grea a fost rezistenţa în faţa ungurilor care aveau ca scop asimilarea românilor. Copiii români de azi află în continuare din cărţile de şcoală doar părţile negative ale ungurilor, pe care le completează mai apoi cu ceea ce văd la posturile de ştiri, de exempl