O întâmplare aparent banală ne-a întors oraşul pe dos. Sacţionarea disciplinară a unui preot de către Episcopia Sălajului a deschis un subiect ţinut de mult timp în spatele unor uşi ferecate, despre care oamenii îndrăzneau să vorbească doar şoptit şi doar pe la colţuri.

Nu ştiu în ce măsură a fost oportună ori necesară pentru judeţul nostru înfiinţarea unei episcopii. Şi nici nu cred că părerea mea vizavi de această decizie contează. Cred, însă, cu tărie, că reacţia mulţimii după întâmplarea de la “Sfântul Ştefan” ar trebui să constituie un subiect de meditaţie pentru marile feţe bisericeşti de pe meleagurile noastre. Oamenii au arătat că vremurile în care masele erau oarbe şi uşor de manipulat au apus demult. Că ştiu să-şi plece capetele în faţa divinităţii, dar că nu stau deoparte în momentul în care simt că se comite o nedreptate.

De cealaltă parte, eparhia şi-a dovedit incapacitatea de a gestiona o situaţie de criză. Obişnuiţi să-şi deruleze activitatea fără a da socoteală celor mulţi, şefii bisericii şi-au amânat intervenţia până în momentul în care şi-au dat seama că lucrurile ies de sub control. Speriaţi, poate, de amploarea pe care o poate lua fenomenul, oficialii eparhiei au decis să iasă în faţă cu declaraţii publice. Din păcate, primele reacţii nu au fost deloc inspirate, astfel că în loc să lămurească şi să liniştească, doar au aţâţat mulţimea. De la rugăminţi disperate, credincioşii au trecut la ameninţări şi au început să ceară capul episcopului.

Toate acestea pentru un preot. Nu orice preot, însă, ci unul care s-a implicat, s-a dăruit, a fost lângă şi printre enoriaşi. A făcut ceea ce, în mod normal, trebuie să facă orice faţă bisericească. În schimb, mai marele episcopiei a decis să-şi trimită purtătorul de cuvânt pentru a calma spiritele, mişcare ce cu siguranţă nu i-a făcut bine imaginii.

Umilit, pedepsit, rănit, terfeli