Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.
„M-a fascinat întotdeauna cum oamenii ajung de la o iubire pătimaşă la nimic.“ Când mi s-a propus să scriu povestea, mi-a zburat instantaneu gândul către acest citat, parafrazat, din filmul „2 zile la Paris“, care sună oricum mai bine în engleză. Oameni care ajung ca, după ani de zile în care au împărţit acelaşi bol cu cereale, aceleaşi cearşafuri, acelaşi drum spre locul de muncă şi câte şi mai câte, să fie doi străini. Ca şi cum sărutările, certurile, frustrările, împăcările şi călătoriile au fost şterse cu tasta „Delete“, ca mai apoi să dai Ctrl F5, să o iei de la capăt. Să baţi aceleaşi cărări, să păşeşti în aceleaşi clădiri, să te izbeşti de locurile care nu demult te recunoşteau după „ea şi el“. Aceeaşi ea, un alt el.
„Vrei să fii soţia mea?“
Ne-am găsit atunci când amândoi încetasem să mai căutăm, undeva, la poalele Tâmpei, la adăpost de gerul lui ianuarie. Şi-a dat pârtiile, cetăţile şi priveliştea de la fereastra din cameră pe traficul care naşte monştri, pe blocul de vizavi din care nu răsare niciodată soarele, pe urbanismul obosit al capitalei. A venit ca să rămână, deşi am ştiut mereu că, într-o zi, omul ăsta cu ochi aproape verzi îmi va lăsa pe pat o scrisoare şi trei ţigări să-mi fumez lacrimile până când el va fi fost deja departe.
Dar anii trec şi ignori cu nonşalanţă agresivă – frustrantă ulterior – că speranţele nu hrănesc o relaţie. Am fabricat împreună o viaţă de cuplu modern, cu libertate şi prieteni comuni, cu escapade în doi, ca nişte amanţi care fug la capătul lumi