Nu cred că presa noastră este alcătuită, pe de o parte, din ticăloşi, iar pe de altă parte, din îngeri. Cred că fiecare dintre noi avem momentele noastre de preaplin jurnalistic, dar şi zile în care sîntem mai puţin inspiraţi, mai puţin receptivi faţă de o realitate înconjurătoare tulbure. Ceea ce rămîne, în toţi aceşti ani, este o linie de demarcaţie profundă, izvorîtă din politic, între adversarii şi susţinătorii lui Traian Băsescu, o ruptură la care preşedintele Băsescu a contribuit cu asupra de măsură. Această demarcaţie provoacă şi ascute şi disputele culturale. Deseori, ne dăm frîu liber cuvintelor. Dar, dincolo de o polemică colţoasă, rămîne impresia că nu ne putem asculta decît foarte rar, iar să schimbăm idei, să fim într-o polemică cordială, asta pare să fie exclus. Trăiesc în presă de ani de zile şi am fost întotdeauna împotriva unanimităţilor. Pornind de la referendumul din vară, de suspendare a preşedintelui Băsescu, am considerat că ambele tabere au greşit. USL pentru că a pregătit prost momentul, n-a avut suficiente argumente pentru o suspendare şi a uitat (sau nu s-a priceput) că trăim într-o comunitate internaţională care nu-i învăţată (şi nu tolerează) schimbările bruşte de putere. În acelaşi timp cu suspendarea, s-a pornit, încă din iunie 2012, un război inutil împotriva ICR-ului, în condiţiile în care mandatele preşedintelui şi vicepreşedinţilor ICR se încheiau în ianuarie 2013. La fel s-a procedat şi cu TVR Cultural, desfiinţat imediat, de parcă România nu se putea dezvolta dacă nu era închis TVR Cultural. Revista noastră a acordat spaţii largi reflectării modului în care s-a acţionat împotriva fostei conduceri ICR şi a fostului TVR Cultural şi, de fiecare dată, constatam lipsa argumentelor plauzibile pentru tipul de acţiune distructivă împotriva celor două instituţii. Astăzi, urmărim evoluţia ICR-ului şi ne-am pus numeroase semne de într