Tînărul critic şi cercetător literar ieşean Şerban Axinte – care a debutat în critică şi istorie literară cu Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Editura Timpul, 2011) – a publicat anul trecut şi volumul de poezie Păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012). Este, de fapt, al patrulea volum de poezie al autorului, după Starea balanţei (1996), Pragurile Apeiron (1999) şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (2006).
Păpădia electrică este cel mai bun volum de poezie de pînă acum al poetului, un volum care – deşi el însuşi destul de eterogen – marchează şi o schimbare importantă de scriitură: de la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut la Păpădia electrică, se întinde distanţa de la o poezie intelectuală, ermetică, cerebrală, în siaj modernist, la poezia personală, biografică, în siaj postmodern, douămiist, să zicem – deşi Şerban Axinte nu este, aşa cum sesizează Radu Vancu în prefaţa cărţii, un douămiist tipic. Radu Vancu mai face acolo cîteva observaţii de fineţe, notînd o evoluţie a poemelor de la intelect spre carnaţie, spre biologic, organic, dar şi o explozie de imagini artistice, de care duceau lipsă poemele sale mai vechi: „Pînă şi titlul, păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei, contrăgînd astfel simbolic într-o imagine memorabilă conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ“.
Şi tot el vorbeşte despre o „poezie a traumei“ (practicată în genere de colegii douămiişti), despre care eu aş spune că face, de fapt, diferenţa dintre poezia anterioară a lui Şerban Axinte şi volumul din 2012. păpădia electrică poartă amprenta unui accident biografic, introduce tema – dominantă – a morţii (cu imagini pregnante ale spitalului, corpului dezmembrat de boală), dar păstrează, în acelaşi timp, o ambivalenţă în ce priveşte
