“Doriţi mască şi mănuşi?”, este întrebarea care, ca un pumn în stomac, te face să intri direct în atmosfera adăpostului pentru cerșetorii din Timișoara. „Să nu vă imaginaţi că aici este raiul pe pământ”, te avertizează amuzat autorul întrebării, un polițist local, în timp ce te afunzi într-o lume căreia nimeni nu are chef să-i recunoască existența. Un bărbat de aproximativ 40 de ani a îndrăznit să iasă din clădire pentru a face un pic de mişcare la barele din faţa unui bloc „ca să se întreţină”, deşi temperatura de afară era sub zero. Un altul, care miroase zdravăn a spirt sanitar, ne priveşte mirat înainte de a intra în încăperea de pe strada Învăţătorului. A ieşit până la WC.

Adăpostul are o singură uşă de acces, prin spatele clădirii, astfel că înainte de a ajunge la ea, realizezi că înaintezi printr-o adevărată toaletă publică. Oamenii străzii, „conservatori” din fire, evită să folosească WC-urile publice de lângă clădire. Este seară, iar cerşetorii s-au întors la „locuinţa lor provizorie”, după ce au cerşit toată ziua sau au căutat prin gunoaie. Centrala este plină, cele 34 de paturi sunt prea puține. Cerşetori, aurolaci, foşti puşcăriaşi, bătrâni şi câteva femei stau pe pat, în aşteptarea mesei, un sandwich şi un ceai cald, oferit de Cantina de Ajutor Social o dată pe zi. Foamea şi alcoolul îi determină pe mulţi dintre ei să devină nervoşi. „M-am săturat să mă tot înjuri, poate îţi trag două după cap”, se aude o voce de bărbat în spate, care începe să se certe cu altul, discuţia aprinsă s-a transformat într-o ceartă între mai mulţi „rezidenți”. Doar ameninţările poliţistului local că vor fi daţi afară dacă nu se liniştesc mai calmează spiritele.

Agitația pare să-l lase rece pe un bătrânel, cu o privire liniştită, care citește concentrat un ziar tabloid. „M-am născut pe 2 ianuarie 1945 pe stradă, nu am avut niciodată casa mea, nu am nici soţie, ni