Nu mă pot hotărî asupra formei muzicale în care să încadrez spectacolul Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, pe care l-am urmărit duminică, 3 februarie, seara, în sala ArCuB. Am înclinat întîi către invenţiune, gîndindu-mă la la originea latină a denumirii – inventio – şi la caracterul polifonic (mai multe voci) specific şi la forma tripartită expoziţie, divertisment, repriză..., la materialul tematic ce poate fi liric, dinamic, dramatic, dansant, la pregnanţa ritmico-melodică a temelor, condiţie obligatorie şi esenţială ca ele să poată fi urmărite şi recunoscute.... Rememorînd însă atent desfăşurarea muzicală a spectacolului, invenţiunea (în general, de dimensiuni reduse în forma ei clasică) nu mi s-a mai părut suficientă şi, preluînd toate caracteristicile enunţate, dar amplificîndu-le, complicîndu-le fantezist şi încărcîndu-le cu uneori copleşitoare emoţie, tragedie şi sensibilitate, m-am hotărît totuşi pentru ampla şi generoasa formă de sonată. Însă nu clasică, ci romantică, în care ambii parteneri au valoare şi contribuţii egale, clar înscrise în partitură.
Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, în versiunea scenică şi regia semnate de Felix Alexa, cu actorul Marius Manole şi cu muzica lui Alexandru Bălănescu în interpretarea compozitorului, este, în percepţia mea, o... sonată pentru voce şi vioară. Nuvela lui Gogol permite uşor tratarea în două registre sonore (şi expresive) diferite a unui subiect în care realul alternează şi se suprapune pînă la confuzie cu irealul. Cred că acesta era şi mesajul regizorului atunci cînd a gîndit, pentru momentele de început şi de încheiere, suprapunerea a două umbre – violonistul şi actorul – pînă cînd contururile se amestecă într-o formă nedefinită, în care ştii că sînt doi oameni, dar nu mai poţi să-i recunoști/identifici. Un preludiu şi o... coda, căci materialul muzical este acelaşi.
Marius
