Sunt numeroase temeiurile pentru care învăţământul românesc s-a degradat dincolo de un anumit punct imaginabil. Într-un articol de fond din „România literară“de acum câteva luni, dl Nicolae Manolescu vorbea despre şcoală ca despre o „pepinieră“ de bătăuşi.

Vorbea cu îngrijorare şi găsea, printre cauzele principale, lipsa de autoritate a Corpului didactic. În anii 2000, implicat direct în reformarea învăţământului umanist ca Preşedinte al Comisiei Naţionale de Limba şi Literatura Română a Ministerului se arăta foarte optimist, mai ales că se aflau în perspectivă variantele de manuale. Între optimismul de atunci şi realismul (nu pot vorbi de pesimism când e vorba de un temperament puternic echilibrat ca acela al dlui Nicolae Manolescu) de acum, din 2013, învăţământul a alunecat, când mai lent, când mai rapid, pe panta periculoasă a ruinării. A fost „ajutat“ spre asta de numeroasele „reforme“ pe care fiecare ministru nou s-a simţit dator să le facă, luând-o mereu de la capăt ca Penelopa ţesătura. Din păcate, cu efecte inverse însă. Cu toate acestea, cea mai grea lovitură a primit-o – mai ales învăţământul liceal – de la „celebrul“ ministru Hărădău care, ca să-şi acopere neputinţa de a păstra secretul subiectelor deja elaborate pentru examenele naţionale, a hotărât publicarea de câte o sută de astfel de subiecte, pentru toate examenele, fie bacalaureat, fie testare naţională (că nu-i mai zicea, tot din motive de reformă, probabil, capacitate). Atunci a început, cu adevărat, refuzul elevilor de a învăţa, întorcând, progresiv, spatele catedrei, despre care vorbea o stimată profesoară de limba română, tot în paginile României literare, semn că pe dl Director Manolescu îl preocupă în continuare soarta învăţământului. De altfel, dlui, pe de altă parte, nu scapă niciun prilej de a vorbi despre soarta şcolii, nici chiar în cadrul solemn al premierii scriitorilor. (