Trebuie spus clar și răspicat: barul, ca instituție, e ceva foarte delicat. Adică orice năvleg poate intra într-un bar să bea un păhărel, dar asta nu înseamnă că a și fost la bar! Și invers, foarte mulți oameni sunt proprietari de localuri unde se consumă băutură, dar, din păcate pentru ei, asta nu-i face proprietari de baruri. Deci, ca să ne-nțelegem: ca să fie demn de acest nume, un bar trebuie să fie locul de întâlnire între un client profesionist și un patron și mai profesionist; abia atunci își găsește barul respectiv identitatea proprie și personală, devine unic și un must în peisajul turistic al orașului său; altfel, are tot atâta personalitate ca o spălătorie auto.
Ar mai fi totuși ceva: țara. Nu știu de ce, dar Italia este o țară infelice pentru conceptul de bar, pur și simplu. Nu se potrivește în peisaj! În materie de restaurante, cafenele și terase, italienii sunt doctori, dar în materie de baruri au rămas amatori, joacă la grupa mică. Păcat!
Ca oraș, Verona e o minune, măcar că-i năpădită de români și de bulgari, iar la capitolul baruri nu are cu ce se lăuda, e mult sub București, ca să nu zic de Budapesta sau de Cracovia. Le-am rugat pe gazdele mele să mă ducă la un bar reprezentativ, ceva care să-mi rămână în memorie ca brand veronez. A ieșit o jale: m-au dus la Liston 12, în buricul târgului, în Piazza Bra, plină ochi de asemenea localuri. Recomandări? Nu vă duceți acolo! Locul n-are nici o urmă de intimitate, e mare, fițos și penibil, cu prețuri nesimțite, exact genul ”fabrică de jecmănit turiștii”. Iar turiștii sunt mai mult decât fericiți să se lase fraieriți, pentru că au și ei bucuria lor, anume să-l roage pe chelner (în general, român) să îi tragă în poze, ca să aibă cu se lăuda la întoarcerea acasă. Pe scurt, la Liston ai parte de socializare zero, atmosferă zero barat, bere prea scumpă, cafea prea tare și convivi prea bătrâni.
