De la un capăt la altul al cărţii lui Ion lanoş i, contaminînd fiecare pagină, o separaţie profundă şi obsesivă stră- bate Internaţionala mea: diviziunea gravă dintre stìnga politică şi dreapta, entităţi – în viziunea autorului – aproape metafizice.

Este necesară o imensă doză de prezumţie pentru a afirma, aşa cum o face memorialistul în finalul retrospectiv al cărţii:

„... de ce sunt în continuare de stînga? Răspund: din cauza nedreptăţilor şi a nedreptăţiţilor. Căci înainte de a fi ideologică, stînga este socială. Dacă lumea de ieri, trăită de mine, a fost rea, nici cea pe care o contemplu azi nu e bună” (p. 848).

Asta nu înseamnă decît că a fi de dreapta denotă, în orice caz, egoism, lipsă de solidaritate umană, indiferenţă la suferinţa din jur; pe cînd a fi de stînga înseamnă a te situa de partea bună. Chiar aşa să fie? Asta a însemnat, în secolul XX, „a fi de dreapta”? Solidaritatea cu suferinţa să fi impresionat doar o parte a spectrului politic, aşa cum se configurase el din secolul al XIXlea şi pînă astăzi?

În realitate, calamitatea instalată durabil pe o treime din suprafaţa globului pămîntesc, comunismul adică, acţionînd cu forţă destructivă asupra celei mai mari părţi din populaţia ţărilor sovietizate, a schimbat radical sensul noţiunilor de dreapta şi stînga. Suferinţa colectivă de mari proporţii, sistemul asasinatelor în masă dirijate de stat au transformat profund conştiinţele, fie ele de stînga, de dreapta sau indiferente la politic; viaţa comună dintr-un lagăr de concentrare nu numai că anulează pînă la disoluţie diferenţele ideologice cu care prizonierii intraseră în lagăr, dar creează noi criterii de evaluare a existenţei. Între 1947 şi 1990, timp de aproape o jumătate de secol, România se transformase într-un uriaş lagăr de concentrare, iar ţările din jur la fel. Existau, fără îndoială, lagăre ceva mai umane (Polo