Colocviile de la Putna legate în ultimii ani de opera lui Eminescu (în 2010, şi a lui Creangă) au fost consacrate în 2012 Muntelui.
Este evident pentru oricine că propunerea însemna o întoarcere către Eminescu, dar şi către câţiva dintre cei mari ai Moldovei, mereu legaţi de simbologia ascensională a muntelui. Dar şi către literatura spiritului ascensional, de homo religiosus al Cărţilor sfinte. Oare, dincolo de excelenţa întâlnirilor de la Putna, nu rămâne întrebarea dacă nu ne despărţim prea uşor de „literatura muntelui”? Ar fi de consemnat surprinderea cu care critici importanţi ai ultimelor decenii, de la Nicolae Manolescu la Al. Călinescu şi Mircea A. Diaconu îl recitesc pe Hogaş: este un autor demn de stimă dar, scriu ei, e un scriitor uitat. În excelentul său eseu monografic Calistrat Hogaş (Grigarux, 2007), Mircea A. Diaconu scria despre ieşirea postumă a lui Hogaş „dintr-un anonimat cvasitotal”, încercând să explice: „De va fi vreo fatalitate la mijloc, atunci nu ştim dacă să o aşezăm sub semnul simplei indiferenţe faţă de propriul scris şi al proverbialei tihne moldave, sub semnul unui dezinteres superior, epicureic, consecinţă, în realitate a unei conştinţe artistice neviciate de tentaţia publicităţii (i se mai spune, acestei vocaţii, amatorism) sau, în fine, sub semnul unei parcimonii exagerate, al unei severităţi dublate de modestie, ambele duse la extrem.” (p.18)
Scriitorii care validează Geografia literaturii par abandonaţi de comentariul curent. Cu Hogaş nu se întâmplă aşa. Dacă recitim istoriile literare, panoramele critice, vom observa că nu este uitat. Se ocupă elogios de Hogaş nu doar „bătrânii” criticii, de la G. Călinescu la Constantin Ciopraga, ci şi cei din preajma noastră. Mihai Zamfir, în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Cartea Românească, 2011) îi consacră un capitol cu laude mari: „Hogaş pa
