Există călătorii de descoperire şi călătorii de regăsire. Primele te absorb în clipă, celelalte reînvie clipe vechi, fixate ca nişte insecte pe cortina memoriei. De astă dată, spaţiul capturează timpul şi îi acordă şansa de a se „opri“. Aceste edificii şi străzi de altădată funcţionează pentru vizitatorul care le revede ca nişte „vanităţi“ unde craniul aşezat la vedere invită la o meditaţie constantă asupra efemerului; călătoria de regăsire capătă un sens similar – căci, privind palatele imobile, în geamurile lor se reflectă imaginea îmbătrînirii noastre. Spaţiul rămas intact mă invită să măsor trecerea propriei vieţi. Pe pietrele de azi îmi recunosc umbra de odinioară, pe cale să se şteargă. Le privesc şi îmi amintesc! Ceasul plecării sună în mine. Ultime călătorii. Memento mori – seninătate în Piaţa San Marco sau în faţa Kremlinului.
Veneţia – după o primă vizită de „uimire“, revin în 1977, invitat la Bienala disidenţei. În vaporetto-ul care ne conduce spre centru într-o dimineaţă de noiembrie friguros îl am alături de mine pe Antoine Vitez, omul de teatru francez cel mai implicat politic. Îmbrăcat cu un subţire pardesiu parizian, el murmură tremurînd la o cotitură de canal, în faţa unui zid întunecat: „E într-adevăr Moartea la Veneţia“. Îmi amintesc de vorbele de atunci în timp ce privesc înfrigurat, la început de 2013, palatul Vendramin, unde se refugia Wagner! Înţeleg acum de ce îi plăcea lui acest oraş festiv... Wagner venea la Veneţia la început de iarnă, după onorurile de la Bayreuth, şi laguna îi apărea ca un spaţiu sumbru, un preambul de doliu. În saloanele palatului său, care domina Il Grande Canal, Wagner a scris Moartea Isoldei; aşa cum, mai tîrziu, Thomas Mann va scrie Moarte la Veneţia. Veneţia însingurată, splendidă şi rece, Veneţia refractară seducţiei.
Această Veneţie, ascunsă şi secretă, îmi apare în ceaţa aminti
