Elogiul pustniciei
Părintele Cleopa şi trunchiul de copac
- În presa românească preocupată de viaţa spirituală, tema pustniciei ocupă un loc important. Din păcate, cei ce au trăit această mare experienţă - sihaştrii - evită să facă mărturisiri despre ea. În calitatea dvs. de specialist al problemei (sunteţi profesor de istoria religiei şi bun cunoscător al vieţii monahale bucovinene) aţi putea să ne spuneţi de ce?
- Din motiv de smerenie. În ceea ce faci, trebuie să fii anonim, să nu te trufeşti nici măcar pe patul morţii. Iată de ce marii sihaştri cer să fie îngropaţi în cărare, să fie călcaţi de toată lumea în picioare. Condiţia de sfânt, de om îmbunătăţit este de un dramatism formidabil, cu multe ispitiri, dar şi cu multă fericire dăruită de Dumnezeu - fericirea rugăciunii inimii. Nu e la îndemâna oricui să trăiască pe cele mai deşertice piscuri, acolo unde până şi lupii se întorc din drumul lor. Să trăieşti ca sfântul Ilie, hrănit de corbi şi, în acelaşi timp, să faci o grădină din piatră golaşă - aşa ceva nu se poate împlini decât cu forţa pe care ţi-o dă Dumnezeu. Părintele Cleopa, atunci când a plecat în pustnicie la Stânca Corbului, a stârnit multă zarvă în mânăstire, câtă vreme - se zicea - nu ceruse, după tipic, binecuvântarea a trei persoane: stareţul, preotul şi duhovnicul mânăstirii. A plecat, deci, luând cu sine doi saci cu pesmeţi, şi stareţul a adunat imediat obştea zicând: "Cleopa a înnebunit. A plecat fără binecuvântare”. Revenind şase luni mai târziu în mânăstire, părintele va fi judecat aspru de fraţi şi pus la canon, drept pedeapsă. După ani şi ani, când stareţul îşi va simţi sfârşitul, va recunoaşte în faţa obştii că părintele Cleopa plecase în pustnicie cu aprobare, adăugând apoi: "Dacă v-aş fi spus adevărul, făceaţi din el un sfâ
