De multe ori, bucuria achiziţionării unui televizor color era spulberată de invidia rudelor şi de asaltul prietenilor deveniţi, peste noapte, cu toţii, cinefili
1 /.
Iulian Grigoraşcu ne-a scris pe adresa redacţiei: „Pe la jumătatea anilor ’80 era la modă să ai televizor color în casă. Nu aveai „Elcromul” pe mileu, în sufragerie, nu existai. Copilul venea de la şcoală umilit de colegul de bancă, al cărui tată, „aprozarist”, procurase deja minunăţia şi acum se delecta cu tot familionul. În primă instanţă am făcut ce putea face un inginer fără relaţii: m-am înscris pe lista kilometrică deschisă la unul dintre cele trei magazine universale, deschise pe atunci. Şi unde, bineînţeles, se băgau televizoarele mult râvnite. Mi-am scris atent numele pe o listă, într-un caiet dictando studenţesc şi m-am pus pe aşteptat.”
Listă pentru listă
Domnul Paraschiv Georgian, la rândul său, ne explică prin ce împrejurare televizorul color a ajuns cel mai preţios ideal din viaţa familiei sale: „Ghinionul meu a constat în participarea, în calitate de invitat, la nunta unui prieten din copilărie. În afară de porcul din partea socrului mic şi a carnetelor de CEC, pentru Dacie, din partea socrului mare, a mai primit, şi un televizor color, cadou receptat cu cel mai mare entuziasm de către toţi cei prezenţi. Aşa am primit şi eu „ordin pe unitate” să fac pe dracu’ în patru şi să iau şi eu unul.
Peste trei săptămâni aveam să cumpăr de la un coleg, care îşi depusese actele şi emigra „pe reîntregirea familiei” în Canada, mult râvnitul televizor color. Cu această ocazie am aruncat filtrul „căcăniu în degradeu”, pe care îl cumpărasem cu echivalentul a 12 pachete de unt, şi care constituia un fel de surogat penibil de „color”, montat în faţa televizorului albnegru. Primele zile cu hardughia în casă au fost o adevărată încântare. Copilul se lăuda la şcoală, soacra abia aştept