Nu mai ştiu cine (nici în ce revistă, nici cînd, — dar sigur cu vreo trei decenii-n urmă!) mi-a adresat o întrebare stufoasă ca oracolul Sibilei (cf. Dante, Par., 33, 64-65) şi foşnind, din zecile-i de frunze, tot felul de posibile răspunsuri. Or, după ce voi fi supus-o la o tonsură forestieră (numită, în franceză, élagage şi, în… heideggeriană, Lichtung), din întrebare a rămas atît: „a existat vreun text (şi care?) să mă înrîurească («estetic, etic sau mintal [!]») în chip (am spune astăzi) «irevocabil şi definitiv»“. Aş fi răspuns numai atît: „Ştiu şi mă bucur că există asemenea texte capitale; eu, unul, îl mai caut încă, dar nu pentru că-l voi fi şi găsit!“. Răspunsurile în doi peri nepreafiind, însă, vocaţia mea, am replicat, din politeţe, cu unele detalii (nuanţe) de ordin cvasiteoretic. Transcriu, mai jos, răspunsul meu (cu minime adăugiri): Cred, mai întîi, că nu un homo aestheticus e cel mai vrednic să i se pună o întrebare ca aceasta. Determinantă, pentru el, o carte e, de obicei, la, mai ales, nivel stilistic.
Pentru ca ea să-l afecteze în planul existenţei înseşi, el trebuie să redevină un cititor „paradisiac“: ingenuu ca Don Quijote sau romanţios ca Mme Bovary (care citesc romane proaste, adică mult prea romaneşti); un inocent, mistificabil lesne de anecdoticul inverosimil, ca pe la 9-10 ani (cînd cartea n-are… autor, nici, mai cu seamă, scriitură!). Ce-i, însă, de făcut cu unul care, ca dl Mallarmé, chemat să se pronunţe asupra unei cărţi despre Apostoli (citită lui, şi comentată, de către catolicul pur-sînge d’Aurevilly), răspunde, scuturîndu-şi pipa: „Je pense que le monde sera sauvé par une meilleure littérature“?!
Nu, bineînţeles, cu spirit critic, nici idiosincrasii de stil şi gust, e de citit, să zicem, o Imitatio Christi, — decisiv înrîuritoare, după Michelet, a Ioanei d’Arc. Cele mai influente cărţi, în fond,
