În ultimii ani, Andrei Şerban a decis să monteze în ritm susţinut spectacole şi în România. Subliniez: şi în România, deoarece marele regizor e unul din puţinii creatori români a cărui carieră se desfăşoară preponderent în afara graniţelor. Au mai existat exemple de artişti (scriitori, regizori, scenografi, balerini, pictori etc.) care s-au întors în ţară după 1990.

Dar, în mod straniu, majoritatea lor „au rupt-o cu Occidentul” (ca să parodiez o formulă a lui Truman Capote). Mai mult de-atât, şi-au luat o distanţă critică adeseori înveninată de frustrări şi resentimente, contribuind la şuvoiul, între timp tot mai solid, al antioccidentalismului de pe malurile Dâmboviţei. Tradiţionala noastră ură de sine a devenit şi o solidă ură faţă de ţara mai mare, Europa. Şi de America.

Am văzut – direct sau filmate – cvasitotalitatea montărilor de teatru şi operă ale lui Andrei Şerban de după 1990. Pentru mine, Trilogia greacă a reprezentat un moment de turnură nu doar estetică, ci şi existenţială. Şi acum, după douăzeci de ani, dacă e să-mi figurez imagini ale frumuseţii absolute, am în minte secvenţe întregi din viziunile (cum să le numesc altfel?) spectacolului de la Naţionalul bucureştean. Scene de grup sau evoluţii individuale, felul subtilautoritar prin care se transmiteau ideile, idei materializate în imagini şi gesturi, căzând ca nişte obiecte grele pe scândura scenelor cu geometrie variabilă, mi s-au întipărit profund în memorie. Fără a exagera prea mult, cred că întreaga mea relaţie cu arta a suferit atunci o mutaţie profundă.

Nu am să insist însă asupra valorii estetice a creaţiei lui Andrei Şerban. Au făcut-o, o fac şi o vor face mai bine decât mine oamenii de meserie. Săptămâna trecută, Marina Constantinescu scria în România literară despre simbioza dintre operă şi teatru în lumea artistică a momentului. Andrei Şerban se numără printre regiz