Mihai Iovănel, Evreul improbabil.

Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Bucureşti,

Editura Cartea Românescă, 2012, 300 p.

Din paginile unei anchete pe care am coordonato, la începutul lui 2009, în „Vatra” („Bilanţul douămiismului”), reieşea un fapt oarecum surprinză tor la vremea respectivă: generaţia cea mai tânără de scriitori ar excela nu prin proză sau poezie, ci prin critica literară.

Spun surprinzător, pentru că, mai degrabă decât să ofere probe, majoritatea respondenţilor păreau că semnează CEC-uri în alb, de vreme ce mulţi dintre aceşti critici nu debutaseră încă în volum. Între timp, însă, cărţile lui Paul şi Bianca Burţa Cernat, Andrei Terian sau Claudiu Turcuş au demonstrat nu numai acribie în cercetare – calitate de care nimeni nu-i mai suspectează pe tineri într-o epocă a fragmentarismului mediatic –, ci şi mult tact profesional. Principiul de ordine pare a fi sine ira et studio. Mai mult: cele mai importante volume ale ultimei generaţii de critici îşi propun să facă lumină în „cazuri” complicate de istorie literară, imposibil de discutat cu cărţile pe masă înainte de 1990. Fie că e vorba de sinteze privind avangarda şi scriitura feminină interbelică sau, mai restrâns, de reevaluarea unor scriitori precum G. Călinescu sau Norman Manea, toate aceste studii au un grad înalt de dificultate datorită complexităţii fenomenului: abordarea estetică e mereu contrabalansată şi completată de una istorică şi ideologică, astfel încât tabloul rezultat să fie cât mai cuprinzător. Într-un fel, critica totală vizată de şaizecişti – însă ajustată, din cauza contextului, la dogma „autonomiei esteticului” – îşi găseşte, peste ani, complinirea. De altfel, nu-i greu de observat că (sigur, cu diferenţele de rigoare) aceşti critici reînnoadă mai degrabă cu „bunicii” şaizecişti decât cu „părinţii” optzecişti, mai aplecaţi spre fragmenta