Cine citeşte presa şi revistele noastre culturale, cine urmăreşte emisiunile informative şi aşa-numitele „talk-show“-uri televizate nu poate să nu observe că majoritatea celor care comentează evenimentele sociale, politice şi economice nu sînt „de specialitate“. Adesea, opiniile vin din partea unor oameni de formaţie umanistă (litere, filozofie, mai rar sociologie) sau a unor ingineri convertiţi la jurnalism cu foarte puţin probabile cunoştinţe temeinice în domeniul analizat. Cînd vine vorba despre subiecte foarte particulare, se mai cere, e drept, opinia cîte unui specialist direct legat de domeniu, dar intervenţia sa e redată scurt, cînd nu chiar trunchiat, iar de vorbit pe larg vorbesc tot „comentatorii“.

Pînă la un punct, situaţia e normală. Peste tot în lume, scriitorii, de exemplu, oameni ai cetăţii, intervin în dezbaterea publică, îşi fac glasul auzit şi, uneori, ascultat. Antonio Tabucchi, de exemplu, scria frecvent despre politica italiană în La Repubblica, Vargas Llosa a mers pînă la a candida la preşedinţie. Nu ştiu cum se face însă că, la noi, rubricile politice sînt susţinute mai ales de prozatori, de poeţi, de critici literari. Aşa se întîmpla pînă nu de mult la România liberă, la Evenimentul zilei (unde scriau Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş), la televiziunile unde Mircea Dinescu şi Stelian Tănase au păreri ferme despre orice, şi chiar la noi în revistă. În principiu, nu e nimic rău în asta. E foarte bine ca intelectualii, de orice fel, să fie implicaţi în treburile cetăţii, să nu fie apatici, să-şi exercite spiritul critic – cine s-o facă, dacă nu ei? Păcat doar că prea puţini reuşesc să se limiteze la ceea ce cunosc şi stăpînesc bine. De multe ori, e evidentă nepriceperea, inadecvarea unor comentatori – nu neapărat a celor mai sus numiţi. Comentariul rămîne în zona impresionistă, niciodată nu sînt analiza