O comisie academică de la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Dusseldorf, Germania, a stabilit că doamna Annette Schavan a plagiat în lucrarea de doctorat susţinută în… 1980, intitulată, cum altfel?, cu tupeu: „Personalitate, caracter şi conştiinţă”. Normal, universitatea i-a retras doamnei ministru titlul de doctor. Când este vorba de onestitate, nemţii nu se joacă. Dacă te-au prins cu fofârlica, nu te iartă nici după 30 de ani. Nu contează că a trecut atâta amar de vreme, nu contează că Annette a copiat doar o treime din lucrare, nu contează că este ministru al educaţiei din 2005, nu contează nici că este prietenă cu Angela. La ăştia, dacă nu eşti fair, Merkel să fii, şi tot ţi se-nfundă.

Treaba cu plagierea lucrărilor de doctorat se întâmplă şi pe la noi. Şi nu ca o excepţie, adică mai răruţ, că-i mai drăguţ, ci a devenit regulă – nici un doctorat fără plagiat. Reţeta e simplă – furi de colo, transcrii de dincolo, copy – paste de pe net, şpagă la comisie, gata!, s-a umplut ţara de doctori. Normal că doctoratul nu mai inspiră respect, nu mai impresionează pe nimeni (Şi ăla e doctor? Mă laşi?!) şi nu mai face diferenţa. Doctoratele luate rapid, pe bani şi pe aranjamente, au ajuns un fenomen scăpat de sub orice control, discreditându-se unul dintre cele mai importante titluri şti-inţifice care, iată!, la alţii se bucură încă de respect şi este apărat de forurile academice care nu fac sluj în faţa nimănui.

Aşa că, la numărul de doctori pe cap de locuitor, suntem mult peste nemţi, mama lor de troglodiţi! Cunosc cel puţin zece doctori care şi-au luat titlul fără să aibă lucrări publicate, fără comunicări ştiinţifice la congrese internaţionale, fără să ştie vreo limbă străină şi fără să fie nu vreo somitate, dar măcar remarcabili în specialitatea lor. Şi la comisii stăm bine. Dacă o comisie zice că ai plagiat, o desfiinţezi şi faci alta, care zice