Unul dintre motivele pentru care mi-ar fi plăcut să fiu istoric, cîndva, prin secolul al XVIII-lea, era și acela că aș fi luat parte la discuții acerbe despre cum trebuie periodizat trecutul și, astfel, să fie transformat în istorie de o argumentare victorioasă. Arbitrariul stabilirii datei căderii Imperiului Roman, spre exemplu, oricît de logică pare astăzi data aceea – o logică a obișnuinței, mai degrabă –, ocupă tomuri întregi pentru a fi mascat. Nici trecerea dintre milenii și schimbarea de regim politic nu sînt chiar un interval temporal de lepădat, iar arbitrariul istoric poate fi lejer găsit, mai ales dacă miza este mai mică, din ce în ce mai mică. Și atunci, la ce bun să fie stabilit un reper pentru ficțiunea speculativă românească, în anul 2012, în care nici măcar n-a venit sfîrșitul lumii?! Să fie doar pentru satisfacerea unor vanități livrești?
Cred că anunțul schimbării în SF-ul românesc putea să fie făcut și cu un an mai devreme, așa cum cred că s-ar putea aștepta încă un an sau doi pentru același anunț. Formularea ar fi diferită și argumentele ar fi altele. În 2011, puteam anunța numai o schimbare de generație – absolut evidentă în 2012 –, cam grăbit anunț, nesusținut atunci de suficiente debuturi în volum. Prin 2014, cred că întregul fandom și publicul larg își vor fi dat seama că s-a întîmplat deja, după apariția cărților de la sfîrșitul lui 2012: ficțiunea speculativă românească a intrat într-o nouă perioadă, identificabilă prin noi modalități de a scrie și prin noi vectori de creativitate. Nu vorbesc aici despre schimbarea de generații, nu vorbesc aici despre revelația unor talente ieșite de nicăieri, nu vorbesc nici despre schimbarea în conținut – toate locuri comune în scrierile de critică și istorie literară ale revoluției anunțate cu orice chip. Deși mă voi folosi de doar două nume și de două cărți pentru a argumenta noul rep
