Arthur Schopenhauer,

Lumea ca voinţă şi reprezentare,

trad. din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu,

Edit Humanitas,

2012, vol. I (600 pag.) + vol.II (684 pag.)

La Schopenhauer singura artă care nu e copie a fenomenelor e muzica, sunetul ei avînd privilegiul de a elibera fantezia. E totuna cu a spune că muzica nu te sileşte la o reprezentare anume, lăsîndu- ţi imaginaţia să se mişte nestingherită. Din acest motiv, cine ascultă o melodie e liber să-şi plăsmuiască ce reprezentări vrea, căci sursa lor e mereu aceeaşi: voinţa universului.

De aceea muzica e voinţă întrupată şi muzicianul e un gînditor care nu are conştiinţa că face metafizică. Parafrazîndu-l pe Leibniz, Schopenhauer scrie: „Muzica e un exerciţiu de metafizică ocult, în care spiritul nu ştie că filosofează.” (p. 307) Straniu e că filosofarea aceasta se face fără lexic, muzica fiind scutită de ingerinţa noţiunilor, care au dezavantajul că impun o tentă abstractă ce merge pînă la alterarea prospeţimii voinţei. Dumnezeu nu se lasă prins în concepte, ci doar în sentimente, ceea ce înseamnă că voinţa mai întîi se trăieşte şi abia apoi se discută, şi chiar şi atunci discuţia e silogistică, de o ariditate care usucă emoţia vitală.

Caracteristica geniului este că se leapădă de unităţile docte ale intelectului (categoriile) şi le înlocuieşte cu fermenţii mistici ai credinţei (intuiţiile), rezultatul fiind trecerea dincolo de bariera impusă de coaja fenomenelor. Şi dacă geniul e apoteoza umană în plan estetic, corespondentul lui în plan moral e sfîntul. Primul are la îndemînă creaţia şi e posedat de exigenţa frumosului, pe cînd cel de-al doilea are la îndemînă asceza şi e preocupat de anularea voinţei proprii. Şi unul şi altul urmăresc acelaşi scop, sentimentul de eliberare pe care îl trăiesc în momentul cînd, rupîndu-se de lume, ating numenul universal. P