Scriind despre Lincoln, Jonathan Ro­senbaum – pe care Godard l-a numit, pe bună dreptate, un André Bazin american – arată că succesul de povestitor al lui Steven Spielberg depinde adesea de exploatarea anumitor locuri comune și informații pe care o foarte mare parte a publicului este convinsă că le deține asupra unui anumit subiect. Cu alte cuvinte, lui Spielberg îi place să ne întărească prejudecățile prin activarea funcției extraordinar de puternice a mitului. În cazul celui de-al XVI-lea președinte al Statelor Unite, regizorul nu pornește de la zero, ci confirmă imaginea care corespunde feței împietrite cioplite în piatra Muntelui Rushmore. Nu vreau însă să exagerez. Spielberg se chinuie să ne arate un om care se ceartă cu nevasta și cu fiul său cel mare (un om ca oricare altul, cu alte cuvinte), un tip spiritual, glumeț, cu care, dacă te-ai întîlni pe stradă, ai avea chef să bei o bere. Îl ajută și faptul că nu a făcut alegerea facilă de a include asasinarea președintelui. Problema cea mai mare constă în faptul că regizorul nu reușește, în opinia mea, să aducă pe ecran un personaj care să se îndepărteze prea mult de statuia aflată în Lincoln Memorial. Iar o întrebuințare facilă a func­ției mitului rezultă într-o atitudine critică inexistentă față de istorie.

Timp de două ore și jumătate vedem un om care nu poate dormi fiindcă veghează la starea națiunii, fiind obsedat de abolirea sclaviei. Un lider vizionar, care are însă și bunăvoința de a asculta doleanțele soldaților de culoare, luptători în armata unionistă. O formă de corectitu­dine politică care se aseamănă cu pietrificareaParafrazîndu-l pe Jonathan Rosenbaum, Spielberg adoptă o formă de corectitudine politică care se aseamănă adesea cu pietrificarea. Avem în față o statuie, iar o statuie nu poate fi decît venerabilă. Lincoln este întruchiparea perfecțiunii, deși, ca să treacă amendamentul