Radicalismul tot mai accentuat al naţiunii maghiare, vizibil prin reprezentanţii săi politici, dincolo de problemele legate de relaţia bilaterală cu România, devine o chestiune sâcâitoare şi pentru oficialii de la Bruxelles, Ungaria fiind un adevărat „copil-problemă” al Europei. Mai puţin cunoscut este faptul că, inclusiv în perioada interbelică, acţiunile Budapestei provocau multă iritare în anumite cancelarii occidentale.

Dar înainte de asta, vreau să fac doar o scurtă precizare: termenul de „ţinut secuiesc” este lipsit de sens, fiind o invenţie preluată pe nemestecate de presa din România, pentru care semidoctismul (ca să nu spun analfabetismul) pare o religie de stat. Nu a existat niciodată în România un „ţinut secuiesc”, „scaunele secuieşti” fiind unităţi de administrare judecătorească aparţinând de principatul Transilvaniei şi care sunt menţionate începând cu secolul al XIV-lea. Mai mult, la ultimul recensământ nu ştiu să se fi declarat mai mult de 5000 de cetăţeni români ca fiind de origine „secui”. Şi atunci despre ce steag, ca să nu mai vorbesc de „autonomie a ţinutului secuiesc” vorbim?

În ceea ce priveşte istoria tensionată a relaţiilor româno-maghiare în perioada interbelică, istoriografia comunistă a creat, consolidat şi cea postdecembristă a perpetuat, în mare măsură, teoria conform căreia Ungaria a fost în permanenţă sprijinită necondiţionat de puterile revizioniste din Europa, Germania şi Italia, victoria acestora în faţa puterilor occidentale, în 1940, ducând la dictatul de la Viena, prin care România a pierdut parte din teritoriul Ardealului. O teorie confortabilă pentru clasa politică românească, dar pe care eu nu o împărtăşesc.

În ceea ce priveşte Italia, aceasta nu avea, după primul război mondial, niciun motiv de a dezvolta relaţii strânse cu fostul inamic. Dimpotrivă, îndeosebi în timpul guvernării generalului Averescu, care s