Tocmai mă întorsesem de la şedinţă, cu sufletul îngreunat de faptul că mărisem prin votul meu taxele ploieştenilor, lucru absolut necesar, din cauza grelei moşteniri lăsate de vechea administraţie ploieşteană. Pe drumul către casă, parcă şi maşina mea mă duşmănea, la gândul că voi plăti pentru ea o taxă mărită, drept pentru care mai tuşea dispreţuitor, din când în când, la ţeava de eşapament. Stăteam leşinat pe un fotoliu şi încercam să-mi explic cum se face că toată lumea primeşte moşteniri pe care le schimbă în bani, în timp ce, în politica românească, se moştenesc doar datorii. Clar că ceva nu este în regulă, după cum îmi e clar că asta este regula.

Cum stăteam eu gânditor şi rumegam ideile una după alta, aud o voce departe de a fi caldă şi care nu prevestea nimic bun. Era soţia mea, contribuabil onest, care auzise deja la televizor că era datoare mai mult la bugetul local, chestiune care nu-i convenea absolut deloc, cerându-mi explicaţiile necesare, ca cetăţean ce (se pare) mă votase. Ca dezastrul să fie complet, era însoţită şi de căţelul nostru, care, spre deosebire de alte dăţi când îşi fâlfâia coada de bucurie că mă vede, acum era distant şi rece în priviri, ceea ce denota că deja fusese instruit cu privire la ce făcusem eu. Am tras aer în piept, vitejeşte, şi mi-am făcut curaj să intru în dezbateri cu electoratul. Acum ori niciodată, am zis! În câteva secunde, mi-am pregătit un speech înălţător, gândindu-mă să-i explic că datoriile acumulate de municipalitate în mandatul anterior au creat un gol imens în vistierie şi că majorarea se impune ca să supravieţuim, urmând să-i dau şi câteva date despre bugetul oraşului, auzite de la colegii din Comisia de buget. Nu am putut să articulez decât atât: Volosevici, datorii, pungă goală. După care, de teama acestei confruntări, pe care era clar că o voi pierde la scor de maidan, am simţit nevoia să mă las moal