Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu

Elisaberta Rizea (1912 – 2003) s-a născut în comuna Domnești, din județul Argeș. Nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1947, Elisabeta Rizea a fost o țărancă fără prea multă școală, care și-a petrecut viața în locul de baștină, la poalele Făgărașilor, în satele Domnești și Nucșoara. Între anii 1949 și 1959, satul Nucșoara a fost centrul mișcării de rezistență din munți conduse de Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu. Elisabeta Rizea a sprijinit grupul de rezistență din munți: i-a aprovizionat cu alimente și bani pe luptătorii grupului Arnăuțoiu, cărora li s-a alăturat, apoi, și soțul ei, Gheorghe Rizea, până a fost prins și închis. Prinsă, la rândul ei, de miliție, a fost condamnată la șapte ani de temniță la Jilava și Mistea. Eliberată în 1958, și-a continuat activitatea subversivă până în 1959, când unul din conducătorii grupului de rezistență, Gheorghe Arsenescu, este prins de securitate. Condamnată la 25 de ani de detenție, trece prin închisorile de la Pitești, Miercurea Ciuc și Arad. Este eliberată în 1964, în urma unui decret de amnistiere generală a deținuților politici. Devine cunoscută de marele public în 1992, grație unui impresionant interviu acordat în cadrul emisiunii “Memorialul durerii”. În 2001, Elisabeta Rizea este vizitată de Regele Mihai și Regina Ana, apoi de președintele de atunci, Emil Constantinescu.

“Figura acestrei femei simple și dârze, care nu și-a trădat semenii, în ciuda anilor de detenție și a torturilor suferite, a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistenței anticomuniste românești. Cartea este o «spovedanie» a Elisabetei Rizea și o «depoziție» a lui Cornel Drăgoi, un alt deținut politic, care scot la lumină ororile și suferințele provocate de comuniști, la adăpost