Cu mama la cârmă, pe corabia muzicii
- Apariţia ta în muzica românească s-a produs sub o etichetă şocantă: "cântăreaţa albă cu voce neagră”. Te flatează sau te intrigă?
- N-ar avea de ce să mă deranjeze. Din contră! Se ştie că din punct de vedere muzical, rasa neagră are un atu indiscutabil: cutia de rezonanţă, cavitatea bucală este altfel construită decât la albi, este mai mare şi atunci generează o voce mai plină. În cazul meu, nu ştiu exact cum s-ar putea explica fenomenul, fiindcă am o construcţie facială mai curând pe lung. Probabil ţine de capacitatea pulmonară şi de sistemul fonator. Ceea ce contează este că, într-adevăr, apelativul ăsta mă obligă în sensul unei continue îmbunătăţiri a tehnicii vocale, dar şi a felului în care trebuie să-mi modulez cântatul ca să transmit acea "catifea” din vocea neagră. Dacă Dumnezeu mi-a dat darul ăsta, trebuie să am grijă de el. Uite, de exemplu, acum vreo doi ani, am avut o problemă cu corzile vocale, şi-atunci, practic, am reînvăţat să cânt corect, astfel încât să nu-mi mai agresez corzile, şi acum vocea mea a dobândit o amplitudine extraordinară şi capacitatea de a putea "ataca” o paletă mai largă de interpretări.
- Talentul tău e o moştenire de familie? Cum s-a petrecut apropierea de muzică?
- Eu m-am născut cu muzica şi în sânge, şi în casă. (râde) Mama este profesoară de pian, aşa că muzica e ceva "din mine”. Pe la patru ani, am fost întrebată dacă vreau să învăţ să cânt cu-adevărat, nu doar să zdrăngăn pe clape, cum făceam până atunci. Am spus că "da”, şi aşa, cu mama "la cârmă”, am urcat pe corabia muzicii. Ulterior, ajunsă la vârsta potrivită, am intrat şi la şcoala de muzică, dar, după opt ani, m-am decis să continui studiul pianului numai acasă, fiindcă mi-am dat seama că nu-mi doream o carieră de pianist de concert. Deşi instrumentul mi-era drag şi nici
