Situația lui Victor Ponta nu este deloc una de invidiat. Mai degrabă, una dătătoare de multe nopți albe. Premierul României pare să se fi afundat în populism și superficialitate până la un nivel de la care salvarea devine tot mai improbabilă.
Micile sale probe de dexteritate în mânuirea dublului limbaj par să se fi transformat într-un foarte periculos mers pe sârmă între două realități la fel de sumbre pentru viitorul său politic.
Într-o parte partenerii europeni care îi cer să se adapteze regulamentului clubului, cu atât mai mult cu cât plagiatul care îi atârnă de gât i-a fragilizat deja foarte mult poziția, de cealaltă parte, ceata tot mai gălăgioasă a nemulțumiților din propria sa coaliție care, prin mass-media subordonate, îl acuză tot mai vehement de pactizare cu dușmanul tradițional, președintele Traian Băsescu.
Cum ar putea Victor Ponta să-i păstreze în guvern pe miniștrii susceptibili a fi săvârșit fapte penale, să-i țină pe parlamentarii din arcul guvernamental, certați cu legea, departe de brațul lung al justiției, să reziste atacurilor nervoase venite dinspre aliații convinși că victoria în alegeri ar fi trebuit să fie sinonimă cu subordonarea politică a puterii judecătorești și care, șocați de faptul că nu au scăpat de belele, îl acuză în termeni tot mai duri de blat cu dușmanul și, în același timp, să demonstreze că este un partener onest și loial al comunității europene, adept necondiționat al valorilor specifice unui stat de drept?
Cum să se transforme într-un partener credibil de discuție al lui François Hollande, Martin Schultz, José Manuel Barroso și Herman Van Rompuy fără a da în țară impresia că a capitulat în fața lui Traian Băsescu, dar și fără a periclita interesele miniștrilor cercetați penal și pe cele ale parlamentarilor care se ascund de justiție sau înfruntă cu semeție deciziile de incompatibilitate emise de ANI?
P