Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist. Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă: îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist. Într-o ineluctabilă ceață