Cu riscul de-a părea clișeistic o să dau curs prejudecăților personale spunând că tinerii din societatea românească citesc din ce în ce mai puțin sau chiar deloc. Și de ce-ar mai face-o, mă întreb eu, în calitate de simplu observator al acestei lumi, când mass media și internetul îi bombardează cu un munte de informații. De ce-ar mai pune, domnule, fițosul adolescent mâna pe-o carte?

Constantin Grigoruț, conferențiar la Universitatea din Otago, în cadrul catedrei de limbi moderne, sosit în vizită în țara natală, respectiv în Pașcani, unde a activat ca profesor înainte de 1989, ne oferă un posibil răspuns: „E vorba de-a avea norocul să dai peste un profesor cu har, care, după cum spune Confucius, te inspiră. Eu am avut profesori pe care-i am și-acum în mine, în fața mea, n-au murit niciodată, dar am avut și profesori care mă țineau numai în 6, de la care n-am învățat nimic.”

Conferențiarul le-a vorbit astăzi unor elevi de clasa a XI-a și a XII-a, de la Colegiul Sadoveanu, despre recitirea unor romane celebre, în căutarea identității narative. A punctat câteva elemente cheie pe care le-a descoperit personal la recitirea unor romane ale lui Camus, Flaubert, Tournier și ale altor mari scriitori. Tot de la el am aflat și eu că o carte e asemănătoare unui diamant, care are o mulțime de fețe. De aceea, pe bună dreptate, specialistul nostru și-a permis să tragă de urechi critica literară care este adesea responsabilă de îndoctrinarea ridicolă a tinerilor elevi, dar și de viziunile uneori limitate ale regizorilor de film care, pentru a nu fi acuzați de interpretare greșită în ecranizarea unei cărți, apelează tot la aceasta.

Așa că, oricum ai da-o, iese nasol dacă nu învățăm odată și-odată să gândim cu capul nostru. Poate că ne-am acomodat prea bine cu gândul ca elevii noștri să recite din critica literară pentru a lua notă maximă la bac. Poate că prea ne s