Întors de la Bruxelles, președintele Traian Băsescu a anunțat că România a obținut ”cea mai mare creștere procentuală” (de aproximativ 18%) față de sumele alocate în exercițiul bugetar anterior al Uniunii Europene. Deranjant și iritant, în primul rând, nu e faptul că Traian Băsescu nu a obținut ceva în plus față de precedentele negocieri ale bugetului european (Victor Ponta a recunoscut că nu poate afirma că ar fi putut obține mai mult dacă el ar fi reprezentat România), ci faptul că un eșec prezentat cu note triumfaliste. Asta pentru că așa-zisa creștere (procentuală) e cel mai fals și manipulativ indicator posibil atâta vreme cât se raportează la un fost buget minimal (comparativ doar cu al Bulgariei).

Creșterea procentuală nu ajută România să recupereze diferențele de dezvoltare față de celelalte țări ae Uniunii Europene, ci garantează stagnarea și menținerea status-quo-ului. Prelungirea lui cel puțin până în 2020. Iar exemplul cel mai dur vine din agricultură unde termenul la care subvențiile acordate în România ar fi trebuit să ajungă să fie egale cu cele din restul UE a fost prelungit de la 2014 la 2020. Până în momentul aderării României, agricultorii din unele state europene au beneficiat aproape patru decenii de subvenții, perioadă în care au avut posibilitatea să se tehnologizeze, să-și dezvolte infrastructura și mecanismele de absorbție a subvențiilor. Pentru a reduce din diferențe, agricultorii români ar fi avut nevoie de subvenții oricum mai mari decât cele primite în continuare de cei care beneficiaseră deja de ele timp de patru decenii. Dar, timp de șapte ani, au rămas mai mici și vor rămâne mai mici cel puțin încă șapte ani. Această stare de fapt nu doar că nu va reduce decalajele, ci le va accentua.

Situația nu se mai poate schimba. Bugetul e bătut în cuie, cu ăsta defilăm până în 2020. Și, din acest punct de vedere, sunt prea puțin im