Ce merită un preşedinte care minte? Care înşală Parlamentul şi propriul popor? Un preşedinte care patronează şpaga, traficul de influenţă, şantajul pentru a-şi atinge scopul? Ce merită un preşedinte penal?
Sunt două posibilităţi: fie nişte ani de puşcărie, fie eternitatea. Depinde de scop.
Nu pentru că scopul ar scuza mijloacele. Minciuna rămâne minciună, niciun scop nu o poate preface în sinceritate. Preşedintele e pe veci mânjit, dar când scopul atinge cerul sau miezul sufletului omenirii, atunci păcatele lui pot fi aidoma straturilor de găinaţ de pe capul uriaşei statui a lui Abraham Lincoln din National Mall, Washington DC.
Steven Spielberg a vrut să facă un film despre un erou aproape mitologic al Statelor Unite ale Americii fără să mintă. Fără să omită ce „nu cadrează”. Bazându-se pe o documentare migăloasă, reconstituind situaţiile şi atmosfera la amănunt, spectaculosul Spielberg şi-a impus redarea „birocratică” a Istoriei pe ecran, rând cu rând. Lincolnul lui Spielberg mi-a trezit în anumite momente un sentiment cinematografic foarte preţios – acela că văd chiar ce-a fost, cum a fost.
Un asemenea demers în cinemaul românesc despre voievozi ar fi fost blasfemie, antiromânie, trădare naţională. Mulţi ar ţipa că se încearcă demolarea miturilor fondatoare ale României în scopul dezmembrării ei.
Preşedintele Lincoln a minţit Congresul susţinând că nu există niciun sol de pace din partea Confederaţiei Sudului. Voia ca războiul civil să nu se încheie înainte ca Al 13-lea Amendament, adică abolirea sclaviei, să intre în Constituţie, pentru că vedea în acest act nu numai „naşterea unei naţiuni” pentru secole, dar recâştigarea demnităţii umane pe întreaga planetă, după 250 de abominabili ani ai sclaviei negre. Ca să-i pună pe marii proprietari de sclavi în faţa faptului împlinit, Lincoln şi-a asumat răspunderea pentru mii de morţi în
