Un drum în Basarabia seamănă cu o călătorie în trecut, într-un trecut pe care nu-ţi face plăcere să-l revezi. După ce străbaţi şoseaua pustie şi întunecoasă care leagă Leuşenii de Chişinău, ajungi într-un oraş care te întâmpină cu arhitectura posomorâtă a blocurilor cu care, şi în România, comunismul a populat toate oraşele.

Şi îţi trebuie un anumit timp ca să descoperi farmecul vechiului Chişinău, frumuseţea unor clădiri din perioada românească sau ţaristă, cimitirele istorice, în care odihnesc de-a valma patrioţii din Sfatul Ţării şi „eroii“ sovietici, parcurile imense.

Nu poţi spune că nu s-a schimbat nimic în Moldova, de la prăbuşirea Uniunii Sovietice: între dughenele în care musteşte un soi de capitalism primitiv, între numeroasele case de schimb care râvnesc la valută străină, din noroaiele care ţin loc de trotuare în faţa unor impozante edificii istorice, au răsărit zgârie-nori nu mai puţin stridenţi decât edificiile care au transformat Bucureştiul într-un oraş al contrastelor.

Cel dintâi lucru care te izbeşte pe stradă este limba. Cu excepţia unui mic număr de intelectuali filo-români, basarabenii de rând te uimesc nu numai prin accent, ci şi prin stranii construcţii lexicale, în care arhaismele, ca şi influenţa limbii ruse joacă un rol esenţial. Observaţia e valabilă chiar şi în privinţa oficialităţilor, şi nu neapărat a celor de etnie rusă, care populează cu voioşie toate canalele de televiziune.

Şi nu e cel mai grav faptul că limba rusă e la ea acasă la televizor, pe străzi sau pe firmele instituţiilor, ci dispreţul cu care eşti întâmpinat în majoritatea magazinelor, atunci când întrebi ceva pe româneşte.

Chiar dacă actuala alianță pro-europeană a pus capăt revirimentului comunismului, încă ai senzația unei pactizări târzii şi fără obiect cu fostul ocupant.

Ca în cartea lui Claude Lévi-Strauss despre Africa post-colonial